Cam tot atâtea.

Când te-am chemat, mi-ai fi retras
Din piept suspinul ?
Și-n pale,deșirante
Și răzlețe focuri, mi te-ai vădi cu răni
Și boli melodioase ?
C-atât de multă și prea neașteptată singurătate e.

Dar eu,cu mult amurg în suflet
Doar trec precum fantomă deșănțată,
Mă port în trup și-mi cad pe coaste
C-atunci când ai lăsat ca ochii mei
Să-nghită multă și prea neașteptată minciună.


Și câte stări, iubite, într-o zi!
Cam tot atâtea lacrimi am tencuit pe-obraz.
Cam tot atâtea...

Gând iluminist și izvoarele umaniste

După cum se prea semi-înțelege din titlu, subiectul e puțin pus deoparte(la morga uitării), căci deja are caracterul de definitivat mult prea râvnit de teoreticieni.Propun o altă nuanțare decât cea comună,mai mult decât fluidă.
Cât de curând am observat o anumită sintagmă folosită în contextele unui anumit...prieten.Mai mult decât context, era o afișare de gânduri. Sintagma respectivă mi-a transmis ideea de aforism, și ca să nu las timpul să-mi expună gândurile la o atitudine casantă, încerc pe cât posibil să extrag esențialul.
”Nu suntem egali pentru că nu percepem la fel realitatea.” Iată o cugetare pentru care merită să bei 1 kg de cafea pentru ca pacea somnului să nu-ți doboare accesele precedente. M-a dus exact cu gândul la ”iluminism” și ”umanism”. Recent mi-a atras, printre pagini ,atenția o...”teorie”.
” (...) adepții iluminismului pledează pentru distrugerea ierarhiei și promovează omul egal (...)” Mă bucur că pledau pentru ceva anume și chiar îndrăzneau să și promoveze, dar TOȚI putem pleda și promova oricît de mediocru ar părea, așa este. Pe de altă parte poate ,de asemenea, contura ideea că în epoca respectivă domina excesul de hermeneutică, dar chiar și așa, e o crimă să legalizezi o idee care în genere nu are decît un caracter alegoric. Se prea poate să ”vânezi lupul cu gloanțe oarbe” (proverb austriac). La nivel propriu, întreaga lor promovare nu a rămas decât precum o epicitate sonorică. ș.a.m.d.
Militantismul a avut ”noroc”. De ce să ne forțăm să păstrăm tăcerea(respectând astfel impasibilitatea celorlalți față de o ”creație” cu rol de paradigmă), când putem să recurgem la forma genuină a concepțiilor și să adoptăm din ea ramuri utile pentru propriile semănături? Ceea ce vreau să subliniez este incapacitatea promotorilor de a delimita aspectele fundamentale ale unui drept de om, acela că, în ciuda inițiativei cu,care nu am avut contact, este de o importanță majoră să fiu luat în considerare în ce privește contribuția la ”umanitate”. Se încalcă subversiv dreptul,așadar, când se consideră că o distrugere a ierarhiei este o soluție care exercită putere asupra evoluției individuale.Se cere a fi o iluzie de epocă. Așadar, nu este de o profunzime lăturalnică de confuzii și atrocități acest comportament iluminist. Cum nici nu este și gândul umanist. Puțin mai mult spre a echivala conciziile realității, dar în fond este tot o pledare pentru teorii care tind să reorganizeze structura mentală, îmbibată de non-practici, ceea ce consumă seva spiritului și supune naturalețea unui echivoc global, aparent susținut în mod absurd.

Uimirea epocală

Mă uimesc timpurile acestea,
Seci
Și atrofiate,
Și-mi curge-un gând prin ochii ei.
E prea sinistru să mă-ntreb de ce
nu-mi pune vremea scursă lacăt la idei...
Mă uimește-un râs, și survenit din adâncime
Precum un hohot vast,
Și mult demonic,
Mi se prelinge peste trup și atârnă ușor peste vertebre.
Mă uimesc eu,
Și tot caldarâmul de sfială,
Că fug, și-mi las să se dărâme-ncet înaltul templu,
Și atâta vreme de când mi-e aruncat în rană.

Boemul

E-aproape un boem și-un pic sfărâmat

Pentru că are ritm de gingășie, și amintire

Și sunt culori de vindecare.

În orele ce-au sensul visului,

Gândesc că poate-s ale mele.

Și are pe ochi secrete ce pot fi aproape decelabile;

E ușor de închipuit că este singur,

Și abrupt în tot destinul inefabil,

Dar eu sunt oare mai puțin îndepărtată-n solitudine?

Nu-s oare eu crăpată laolaltă de furtună,

Și viețuiesc și oarbă, și lată-n agonie,

Iar tot ce plin putea să-nsemne, e astăzi porțiune dintr-un gol ?

Am tot căzut de-atunci în maladie, și-aproape că-s neom,

Eu, sigilată-n cușca nebuniei, m-am răsturnat din drumul meu,

Să-mi pot din nou găsi o amintire, căci nu mi-e dat să-ți las

În vânt mierea de pe buze.

Despre admonestare, ca stare de spirit sinistră

Se întâmplă, rareori, să faci o dezagreabilă cunoștință cu anumite ”bombe” eterogene, ce au în adâncul lor senzația turbulentă că-și permit față de persoana în cauză fluctuații majore. Mi-a fost necunoscut faptul până am ajuns de curând la o stare ”psihotică”, anume că m-am revoltat în privința datoriei față de creier. Nu doar că în prima fază mi s-a interzis, printre anumite circumstanțe ridicole, să renunț la extazul acesta frenetic. La prima vedere pot exista anumite păreri inexorabile precum: ” e pierdere de timp ” sau ceva și mai in legatură cu lipsa eficienței gândirii proprii: ” mai spre binele tău,nu ”, susținută cu amărăciune zbuciumată de către personajele non-definitorii, fără nici o înclinare oarecare spre subiectul dezvoltat. Calomnia păru sa aibă succes la diletanții din împrejurimi, chiar și la cei la care,cândva, situația li se prezentă cu cea mai frumoasă normalitate. Daca aceste stări luau,totuși,contur,luau de asemenea și o importanță majoră,încadrandu-se în cadența organică. Astfel lucrurile păruseră interesante de la început. Cum luasem armele necesare pentru a trimite de îndată glonțul unde trebuia, s-au constatat schimbări care erau oarecum destul de ușor de anticipat. Maladia exercitată asupra roboțeilor cuprinși de resemnare e o stare de spirit veche, aproape că nu-și are rostul o revoltă fără miez non-democratic. Acești farsori, după intuiție firească, contribuie constant la detracarea umanității, storcând cât se poate seva capitală. Dar acestea și-au spus cuvântul abia după ce subiectul devenise miză în trecutul îndepărtat, dându-se uitării în cel mai rapid mod posibil. Aparent , surveniseră măsuri apoteotice, incredibil de bine drămuite ca nu cumva într-un viitor de maximă încordare să existe ideea isteață de a te strecura neîntrebat în subiecte îngropate, sigilate, ermetizate pe vecie, fără drept de reluare a cauzelor preexistente. Dezamăgire? Nu. Obișnuință sinistră,da. Doar capacitatea de a conștientiza faptul în sine îmi doboară psihicul, mă subjugă. Nu aveam mari speranțe în vederea informării unui alt ”element”, având în vedere chiar și starea mea sceptică. Cel puțin mi se dovedise, nu doar în centrul concepțiilor mele, ci și a celor din exterior, aplombul în care mi-am revărsat ”bătălia”. Și nu mi s-a demonstrat decât autenticitatea unei teorii ce constă în faptul că ”decăderea” se află peste tot. Pentru prima oară existența mea a privit excesul bizar de snobism. Indiferența lor nejustificată îmbolnavește grația caracterelor estetice. Așadar, totul avusese un aer de agitație ce a condus treptat către un ritm hipnagogic.



Povestea unor trei zile de ”apoteoză” ficțională.

Ai tot pentru că tot ți-am dat

Nu poți decât să-mi dai ce ai,
Căci nu prea multe ți-au rămas,
Plecat ai fost, de ce să stai?
Ai tot căci tot am vrut să-ți las.

Și te-am primit la pieptul gol
Așa cum soarele-și primește raza,
Precum și-n cânt ce note mor,
Și-și varsă-ncet în gând speranța.

Mă dor tărâmurile-n care te-ai strecurat neîntrebat,
Acolo unde îmi sunt păcatele-nrădăcinate,
Și tot acolo unde-ai slujit și-ai fulgerat
Cu sărutări ca rănile ce-mi sunt prea late.

Acum,te-ntorci spre asfințit
Și speri să îți dezlegi pudoarea,
Dar tot adâncul meu pierit,
Îți va putea simți iertarea?

Momentul cenușă

E ora cea neagră din noapte,
Momentul când ochii-ți sunt largi îngropați,
Adânci, negri și ei,
Și foșnetul palid oftează, și taci.

Trupul se clatină-ncet în pământ,
Și nu știu dac-ai pierit în vedere
Căci iarăși se aude murmurul tăcut
Al ochilor tăi pârjoliți în durere.

Te târăști,respirând într-o șoaptă,
Și curgi în derivă absentă,
Te ștergi, iar oftatul scăpat
Își absoarbe suflarea cea lentă.

E ora cea neagră din noapte.
În crăpăturile-obrazului rece
Doar vorbe sărate, deșarte,
Și-alături o pipă visează că-ți trece.